Ingalbenirea dintilor - cauze, tratament

Din punctul de vedere al mecanismului producerii lor, discromiile se pot clasifica astfel:A) discromiile intrinseci (endogene) cauzate de schimbari de structura sau grosime a tesuturilor dure dentare (zone de hipoplazie ale , zone hipermineralizate) sau de incorporarea de pigmenti in timpul formarii dintilor (impregnarile tetraciclinice, fluoroza). Difuzia de pigmenti in tesuturile dure dentare dupa formarea dintelui (produsii de necroza din pulpa dentara, substante medicamentoase folosite in tratamentele de canal), senescenta sau hemoragia pulpara pot reprezenta alte cauze interne prin care dintele isi modifica culoarea. B) discromiile extrinseci (exogene) se refera la cele in care factori externi actioneaza asupra dintilor, colorandu-i, cel mai frecvent, in galben-maroniu. Aici se pot include pigmentatiile alimentare (clorhexidina utilizata in in combinatie cu taninul alimentar da nastere unei coloratii cu tenta maro) si la impregnarile nicotinice de culoare bruna sau neagra. Uneori, bacteriile cromogene salivare pot duce la aparitia unei coloratii verzui localizata la coletul (limita dintre coroana si radacina) dintilor sau brun-neagra, paralela cu linia conturului, foarte rezistenta la agentii chimici. are si ea un rol important.

Astfel, se intalnesc frecvent ce dau colorari brune-negre la coletul dentar sau depozite alb-galbui datorate acumularii de. Modificarile de culoare ale dintilor cu leziuni carioase simple sau complicate si modificarile de culoare determinate de materialele de obturatie coronara cu impregnarea tesuturilor dure dentare ce apar colorate cenusiu-negru sau determinate de materialele de obturatie radiculara (iodoformul) reprezinta alte fenomene ce afecteaza frumusetea zambetului nostru. Modificarile de culoare ale dintilor de etiologie exogena nu modifica structura acestora, de aceea ele sunt usor de indepartat prin utilizarea unor paste abrazive aplicate cu ajutorul unor. Modificarile de culoare determinate de tetraciclinaModificarile de culoare apar la incisivii si caninii superiori si inferiori dupa administrarea de tetraciclina incepand din luna a IV-a de viata intrauterina si pana la varsta de 7 ani. Tipul alterarii culorii depinde de doza de antibiotic administrata (cu cat aceasta este mai mare, cu atat severitatea discromiei este mai mare), de durata tratamentului (o durata medie de 4-5 zile este suficienta pentru colorarea evidenta a smaltului), precum si de derivatii de tetraciclina utilizati (unii dau o coloratie gri-bruna, in timp ce altii coloreaza in galben).

Modificarile de culoare determinate de fluoroza Apar daca in primii 7 ani de viata copilul ingera intr-o concentratie mai mare de 1mg/litru de apa. In aceste cazuri, smaltul dintilor poate aparea pestrit, marmorat, cu aspect mancat de molii datorita interferarii fluorului in procesul de calcifiere a smaltului dintilor permanenti. Aceasta determina o incompleta maturare a smaltului care devine poros si opac. Culoarea dintilor este corelata direct cu cantitatea de fluor absorbita si cu durata ei. O concentratie de 2-3 mg/zi determina modificari discrete ale smaltului, dar si tulburari generale precum sau voma.

O intoxicatie cu fluor (doza cronica de 2-3ppm) se manifesta clinic prin pete albe, opace si striatii ondulate galbene sau brune ale smaltului, pe cand o concentratie mai mare de 3 mg/zi determina forme medii si severe de fluoroza. Coloratia se limiteaza la smalt, este bilaterala si bimaxilara. Coloratiile dintilor la persoanele in varstaSunt cele mai frecvente discromii si apar adesea la persoane de peste 50 de ani. In cursul vietii individului, dintii, care initial sunt luminosi, albi, bine texturati, devin odata cu trecerea timpului, de culoare galbuie pana la brun. Acest fenomen natural este accentuat de consumul de , ceai, fumat.

Modificarile de culoare datorate varstei sunt ideale pentru tratamentul de. Modificari de culoare de natura hemoragicaAceste discromii apar ca urmare a unui episod traumatic dentar petrecut la varste timpurii, ca urmare a patrunderii hematiilor din vasele de sange in dentina. Aceste modificari de culoare nu beneficiaza de metodele de albire. Albirea dintilor se face cu doua substante principale: peroxidul de carbamida si. Peroxidul de hidrogen este, de fapt, ingredientul activ al sistemelor de albire, impreuna cu peroxid de carbamida, care au pH neutru.

Peroxidul de hidrogen utilizat in cabinetul stomatologic are o concentratie de 30-35% si are unele inconveniente. Poate produce deshidratarea si demineralizarea dintilor si, fiind caustic, poate sa produca leziuni ale tesuturilor moi. El poate avea influenta negativa asupra mucoasei orale lezate, de aceea, in momentul inceperii tratamentului de albire, tesuturile gingivale trebuie sa fie in stare de sanatate perfecta. Albirea se produce prin patrunderea peroxidului in smalt si dentina si oxidarea petelor de culoare din textura dintelui fara a produce nicio modificare in structura intima a dintelui. Albirea este realizata initial la nivelul smaltului, de aceea, petele de care, in majoritatea lor, se produc in dentina, necesita un timp mai indelungat de albire si uneori nu duce la nici un rezultat.

Albirea dintilor vitali consta in aplicarea produselor chimice de albire pe suprafata smaltului. Aceasta metoda este cunoscuta sub numele de „albire externa”, spre deosebire de albirea dintilor devitali, la care produsele chimice se aplica in camera pulpara, ele actionand dinspre interior spre exterior, producand o albire numita „albire interna”. 1. Albirea in cabinet („in office bleaching”)Aceasta metoda foloseste apa oxigenata 33%, caldura si lumina, fiind o metoda agresiva, substanta dentara putand fi in pericol, dupa unii autori. Este o metoda preferata in cazul in care se doreste un rezultat rapid.

2. Albirea la domiciliu („home bleaching”)Se executa acasa de catre pacient, cu conditia ca acesta sa fie initiat in acest sens de catre un medic stomatolog. Se foloseste peroxidul de carbamida si dureaza timp de trei sau mai multe saptamani.